traian pop traian
Home English Deutsch Français Româneste E-Mail
Biobibliografie Poezie Teatru Proza Cuvantul zilei Fotografii Cartea cu prieteni Pagini electronice în limba romana
...Caracterul eliptic, haosul programat al perceptiilor caracterizeaza textele acestui autor deplin stapin pe mijloacele sale de expresie. Acuratetea economica, ironia alba si decupajul cotidian cu substrat existential si etic trimit catre versurile poetilor germani din Aktionsgruppe Banat si, prin ei, la Brecht si la o intreaga directie a poeziei germane postbelice. Exista si o importanta dimensiune experimentala, vizibila de la taietura versurilor si dispunerea lor nonconformista in pagina pina la diverse trucuri tipografice, cu abolirea punctuatiei, alternarea corpurilor de litera si note de subsol invitind cititorii sa colaboreze la umplerea golurilor poemului.
...Materia, materialitatea (dar si metarealitatea) existentei, „valoarea de intrebuintare“ a umanului, perceptia senzoriala sint obsesii constante ale poemelor concrete si precise ale lui Traian Pop Traian, din care nu lipsesc conotatiile politice sau sociale. Dincolo de toate acestea se afla insa o viziune cruda, chiar cinica asupra realului, o problematizare dureroasa a unei umanitati incerte: „partea nebanuita a bunei intentii/ locuieste intr-un craniu de om/ unde nimic/ nu isi pastreaza proprietatile /.../ cred/ eu/ insumi/ in minciuna ce repetata zi de zi a ajuns a inlocui/ realitatea/ ceea ce nu poate fi decit profitabil/ chiar daca suna extrem/ de fals“ (Partea obraznica). Efectul de acumulare a datelor realului e impins catre surprinderea taioasa a resorturilor relatiilor interumane: „frica durere oboseala/ realitate cosmos drama/ exceptie/ venin ocara var/ frig/ ora supa sex/ mirare ziua gura papadie/ psihocopii/ legalizate// cumintenia ta/ sta spate in spate cu obraznicia mea/ povestitorul nu e decit un potential agresor“ (Sex). Uneori (aparent) dificila, alteori (aparent) simpla, poezia lui Traian Pop Traian merita toata atentia. (SERBAN GHEORGHIU, Observator Cultural Nr. 131 27 august 2002 - 2 septembrie 2002) (Întregul Articol)
Poetul
are darul de a deduce imaginile unele din altele, într'un ritm alert si
printr'o insinuare intensiva; uneori se ating limitele inteligibilului, datorita
unei adevarate betii a metaforizarii, cavalcada de elemente stilistice ale
imaginarului, dupa cum, de altfel, ne avertizeaza într'un motto: "Lascia
la logica e studia gli alchimisti". Aceasta disponibilitate îl situeaza
mereu într'un "anotimp al urgentelor",
avand o sensibilitate ultragiata de "dinlauntrul
infernului dezlantuit" si savurând "conlucrarea
concupiscenta cu cotidianul", înnobilându-l astfel ("am
picurat un bob de roua în seceta întâmplarii'').
Deci,
poezia sa atât de intensa nu este un discurs al transei, ci al unor exprese
dorinte de clarificari, adica "e un mod de a o întoarce
cu fata spre propria nimicnicie/ o arta de a atarna de un gând al triunghiului
lipsa de forma/ si risipa de energie a nemiscarii". Chiar
pretexte anodine (un hotel, o revista) nasc asertiuni lirice grave, adânci, din
dispozitia aparte a autorului: "ma las coplesit de
toate/ necazurile din lume". Se lasa coplesit e adevarat, dar cu
constiinta rezonantei personale pe care o poate da, autorul nefiind câtusi de
putin un abulic al dorintei de instaurare lirica. Din contra, poezia lui rezulta
tocmai din dorinta de a o face, altfel "regia" nu i-ar mai fi atât de
controlata.LIMBAJ POETIC
SI... HAOS POLITIC de Titu Popescu, (Revista DORUL, februarie 2002)
Izvorul gâlgâitor al expresiei lui ce include, ca perla, firul de nisip al unui strigat, este decantarea unor disperari: a ireversibilitatii (“strigatul disperat al jucariilor pe care le strângeam/cu disperare la sân”), a vietii (...) a prozaismului inevitabii (...) Puterea asociativa trecuta prin acceleratorul de imagini se impregneaza de seductiile ludicului, caruia ironia ii da direclia. Tempo-ul sustinut îsi asuma suveranitatea in care poetul se incede - adica "puterea/ absoluta a binelui facut cu de-a sila”. Vehementa pedepseste arghezian. Violenta ia uneori note suprarealiste, biciuind fantezia cu atingeri paradoxale, dar revelatorii. Savantele caligrame folosite sibliniaza anumite cuvinte si nu sunt doar exercitii de virtuozitate. {sarjele sale politice (anticomuniste, desigur) slnt litanii lânga cadavrul iluziei. Dramatizarea pastreaza poezia (iata un element de "decor": “ninge cu clipe lungi peste depoul din piata Badea Cârtan"). (TITU POPESCU An nou cu poezie", Dorul (Danemarca), ianuarie 2001, pag.58-59.) (Pentru a citi întregul articol APASATI AICI)
Retras din provincia banateana, poetul Traian Pop s-a avântat în provnciile sau centrele occidentale, de unde comunica - cum o facea pe vremuri de lânga Bega - stiri noi privind starea de spirit în Banat. Perspectiva este cea a occidentului, în care fiecare traieste într-un fel de singuratate bine organizata si paote, dar si trebuie, sa dezvolte un simt critic pentru a suprvietui. De la Cannes sau de la Ludwigsburg Traian Pop emite mesaje: reconstruieste fatalitatile din tara si le incadreaza în fatalitatea din tarile minunilor.(...)În orice caz, mesajele sunt clar deslusibile, un lucru nu tocmai inevitabil la cinva care si-a ales singur un exil în centrul culturilor apusene (sau aproape apuse?) si departe de sufletul înca intangibil al rabdarii sesului imens, în care dimensiunea urbana si rurala nu poate creste în concurenta cu peisajul si cu amintirile unei istorii pline de continuitati, la orice scara.Horst Fassel (Absolute Power...Orient Latin nr.1/2001, pag.24) (Întregul articol)
Temperament focos si eruptiv, Traian Pop Traian desfasoara o poezie cu largi deschideri de patetism înrudit cu grandilocventa unei rostiri marcate de accente acute. Odata stârnit, suvoiul textului pare a fi mânat de la sine de impulsuri autonome, poetul devenind un privitor al unui spectacol care îi apartine originar, bucurându-se ca nu mai este nevoit sa-l conduca si sa-l stilizeze. Înclinarea spre spectacular este evidenta; de altfel poetul se încearca si în texte de drammaturgie. Poemele sale, în carte se aud si ecouri – sa zicem – neo-suprarealiste, sunt monologuri din care lipsesc umbrele melancoliei si evocarile nostalgice. Histrionul se afla neîntrerupt în lumina puternica a avant-scenei; unele personagii aduse în scena (partial nominalizate în text) ramân de fapt o simpla figuratie. Titlul recentului volum al lui Traian Pop Traian: “Putere absoluta” nu mi se pare întâmplator: poetul actioneaza precum un monarh absolut în regatul sau imaginar, taie si spânzura, înalta si pedepseste, înobileaza si mântuie simtamintele si cuvintele ce-l stapânesc, la rândul lor, fara iertare. Alexandru Lungu (Argo, nr.20, 2000)
...Devine
astfel constient faptul ca atâta vreme cât detasarea nu s-a produs, orice
teoretizare, ori monologare discursiva prelungita, devine un simptom al bolii
aflate în fazele ei acute ori recurente. Simptom si îcercare de depasire a
acestuia, piesa se sprijina exclusiv pe trei personale - în spiritul modern al
teatrului - , cel de-al patrulea, în sine inexistent însa mereu în înlantuiea
dialogului, urmând a trasa profilul unei iesiri din orice cantonare umana.
Denumindu-si agentii bolii însa, se slabeste imunitatea fenomenului descris,
astfel încât se produce reluat o recurenta, când dureroasa, când persiflator
ironica, când frizând cinismul, ori fisurându-l prin clisee de aceeasi
sorginte.
În dubla sa ipostaza, de poet si de dramaturg, Traian Pop Traian se situeaza în linia creatorilor, care încearca în mod reluat ca într-o transa, a se desprinde, a descoji luminile cuminti, incitând la reflectare si la autosituare vis-a-vis de cele descrise. (Andrei Zanca, Frumos si liber... – Observator/München Nr. 45, Oct/Dec.1999, pag.44) (Articolul întreg)
...subintitulata, desigur, nu întâmplator (biografismul, autarhia lui Eu, ridicarea la rang "liric" a cotidianului fac parte din poetica grupului), Roman(t)e dintr-un jurnal discret. Iata, personajele poeziei sunt-oamenii de fiecare zi din existenta autorului, dintre care nu pot lipsi, fireste, nume precum Monoran, Pruncut, Brâandusa, Claudiu, Antoaneta, Viorei, Marian. Cadrul urban este-fotografiat (fotografia,aparatul de fotgrafiat sunt termeni recurenti), cu institutiile si topografia lui: Podul Michelangelo, Parcul Trandafirilor, Liceul de Muzica, Piata Operei etc., iar evenimentele (mai ales în a doua parte a cartii) reflectate cu minutie (decembrie 1989). Toate acestea într-un discurs de-structurat (gramatical, tectonic si semantic). Cititorul are strania senzatie ca se afla in fata unui valmasag: un amestec (o poezie se numeste Mischung) fara relief si perspectiva (în aparenta, cel putin) de întâmplari fracturate (Traian Pop Traian traieste poetic în „lumea întâmplarilor”.). Din acest tot, alcatuit din fragmente, din frânturi amalgamate, desfasutare pe plan strict orizontal, se constituie un univers. Este un univers caruia pare a-i lipsi atât reperul exterior, cât si cel launtric (atitudinea, comentariul implicit) si pe care eul se margineste sa-l constate, sa-l consemneze, caci între sine si ceea ce-l cuprinde nu exista o delimitare neta. Asa se face ca, desi faptele sunt transmise secvential, nu au o secventialitate intrinseca, nu se succced, coexista în acelasi plan temporal si spatial (hic et nuc: Aici si Acum sunt cele doua parti ale volumului). Spiritul, incapabil sa ierarhizeze, sau interzicându-si tacit, ierarhizarea, dupa ce a abandonat materia, înecearca sa se abandoneze pe sine. Evident, se afla bine ascunsa aici (în aceste procedee) nu doar o poetica sinucigasa (dar totusi, o poetica), ci si optica artistica si existentiala (bine mascate insa); care, atunci când anuta ca se deconspira, este rapid refulata (v. Tinerete fara batrânete: “de la înec l-a salvat/întâia data unul Nastase ce nu stia la rându-i sa înoate…/de la înec a salvat el însusi culmea fara a sti sa înoate…”). Dincolo de disimulari de poetici alungate de poetici absbonse, de antipoetici, dincolo de acest nihilism se întrevede asadar, o realitate ce trebuie numita. A doua sectiune a placherei, mai coerent, mai transparenta (semantic), lasa ceva mai deschis orizontul unor optiuni (“Traian junior se apuca de impodobit bradul de craciun asta/nu s-a mai pomenit e doar/ saisprezece/decembrie”). Din aceasta poezie, ce pare sa-si fi pierdut reperele spirituale, sau si le refuza cu ostinatie, se naste o arta interesanta si dramatica. Lineara, fara volum si profunzime, ori cu o profunzime vida, care-si proclama cu jubilatie propria disparitie, este, dupa opinia mea, doar un “moment” (un simptom) pe calea gasirii sensului, in acceptie larga. Traian Pop Traian are, cum anticipam, meritul de a fi developat “metoda” grupului.,in formularea si de-formularea ei. Olimpia Berca (“Paralela 45” Timisoara, 7 decembrie 1999, pag.3) (Aici cititi intreg articolul)
Frumos si liber cu tine privind are nerv, prosetime; se sprijina pe doua personaje care transcriu tensiunea unei vârste si nonconformismul unei generatii. Între optzecistii cu har, scriitorul a avut parte si de o interdictie care îi fixeaza un loc aparte în literatura deceniului al noualea. (Cornel Ungureanu, Orizont nr 8/1999)
Scriitor rebel al generatiei 80, poet, prozator, dramaturg „furios“, autor al unor texte anticeausiste, Traian Pop Traian se întoarce în literatura dupa o absenta pe care am resimtit-o cu totii – toti cei care am fost martorii fulminantelor sale iesiri în arena. Atunci, în anii spiritului tânar timisorean. Carte de recuperari, carte de reasezare în pagina a amintirilor, Saptamâna 53 e un “roman” viu, proaspat, de o remarcabila expresivitate… (Cornel Ungureanu, Coperta IV-a Sapt.53)
Expresivitatea lui Traian Pop Traian sta în forta furiei lui demolatoare de false idealuri.Vehementa îi inspira discursuri literare de baricada. El este un orator al mobilizarilor necesare, un demolator cu verbul, un lampadofor al ritualurilor purificatoare. El postuleaza dreptatea cu nervul insurgentei. Scrisul lui energic devine un seismograf al zicerii ample, un co-repetitor al textelor de asalt. (…) În ciuda urgentei rostirii Saptamâna 53 este recuperativa pentru o mai îndelungta periodaa de gestatie literara: anii 1971-1989, divulgând deci si o “literatura de sertar”, dar si o literatura licita dar disimulata, exersata în a se sustrage vigilentelor pedepsitoare. Gratie abilitatii înscenarilor eludate, unitatea de fond se pastreaza si continuitatea de atitudine releva ritmuri imperative nu odata contagiose.(…) Supusa sa învete “jocul de-a spovedania în public” poetul se obiectiveaza într-o tipologie: Scrâsnesti din dinti.
Traian Pop Traian dezvolta o tehnica speciala a intensificarii comunicarii, prin: ritm si secvente, imagini juxtapuse, pivotare filmica spre exterior, schimbarea marturisita a “vocilor”, compunerea unor cuvinte-imagini aglutinate- toate pentru a releva sufocanta babilonie a deriziunii. Poetul priveste înapoi cu o mînie care însceneaza procese de sensibilitate ultragiata a carei puritate trebuie recuperata , ca o garantie a dreptatii. (Titu Popescu, Steaua nr.1, 1999)
Componenta sa teatrala este sigura în personalitatea sa literara. Textele de gen o atesta - acum prin “poemul dramatic” Frumos si liber cu tine privind (…). Reducerea simbolica a distributiei (EL - EA) tine de esentializarea problematicii: raportul cuplului si al acestuia cu ansamblul existentei; individul ca interioritate si lumea ca exterioritate.Textul dramatic îmbina reflexibilitatea cu poematicul, dar în dozele restrânse pe care le cere dinamica replicilor. (…) Textul atrage sala în postura de “personaj” - esantion colectiv în distributie. Un alt “personaj” este chiar decorul, mai precis unul din cele doua elemente la care este redus: peretele. Fiind o dezbatere destre libertate, obstacolul real si simbolic care este peretele capata o importanta structurala. Pe baza lui se dezvolta o hermeneutica liric-dramatica a limitarii.(…) Conotatiile politice modeleaza permanent substanta textului dramatic. (…) În general replica e vioaie, untori încarcata cu ironie. Malitia este cu viza (…). Se semnaleaza o lume în care “toate sursele de poesie su fost si ramân rechizitionate” si care construieste, în compensatie, “o nemeipomenita si nemaiauzita capacitate de recunostinta”. (Titu Popescu, Observator/München, nr.44, 1999)
O poezie în care realul,decorul citadin, tehnologizat ca la începuturile generatiei ’80 (aripa ei bucuresteana, mai ales Traian T.Cosovei si Mircea Cartarescu), universul urban, marcat de interventia umana activa (imaginea obsedanta e cea a tramvaielor, totusi, fara a fi ridicate la rangul de decor omniprezent, absurd tocmai prin acest lucru, ca la Cristian Popescu) e consemnat cvasifotografic, nu lipsit de compasiune solidaritate complicitate afectiva cu el (...) si face loc fara nici un fel de complexe, imaginii baroc-intertextuale, unde intertextul nu apartine numaidecât culturii „înalte“, ci celei „populare“, a acelorasi ani ’60. Autoportretul moral – sub ipostaza, de asteptat, a outssider-ului a loser-ului este reluat în ipoteza viziunii de sine sub unghi geologic, a tulburatoarei intersectii dintre viata si moarte. Wer Aber ist die Realität (dar cine este realitatea.n.n.) se întreaba el într-un poem dedicat regretatului Rolf Bossert, întrebare emblematica pentru generatia sa, a noastra, si, prin refractie, pentru o întreaga epoca. O epoca în care „dicolo de tarm îndoiala libera-n ale artei datoare-n ale vietii aseaza poemul pe masina de scris care se stinge încet ca o lampa facuta mica” si unde unde “mâna ta ce viseaza în taina o revolutie a scrisului”, creaza o poezie de stare, preexistând (si supravietuind) acumularilor lexicale si imagistice, ca o lunga tema de jazz, executata, sa zicem, la saxofon, un stil apartinând mai mult unui personaj decât unei voci poetice, nu mai putin viu, nu mai putin autentic prin aceasta. (Romulus Bucur, Arca nr.100, 1998)
Biobibliografie Poezie Teatru Proza Cuvantul zilei Fotografii Cartea cu prieteni Pagini electronice în limba romana
Home English Deutsch Français Româneste E-Mail
Stand: 2006-05-29 22:26:35 +0200