Home Deutsch Francaise English Româneste E-Mail
Biobibliografie Poezie Teatru Proza Noutati & Presa Cuvantul zilei Fotografii Cartea cu prieteni Pagini elecronice în limba romana
Traian
POP TRAIAN, Ochiul Boului, Serban GHEORGHIU. (Traian POP TRAIAN, Ochiul Boului,
Editura Marineasa, Timisoara, 2002, 78 p., f.p.)
Volumul
de versuri al lui Traian Pop Traian ni-l prezinta pe autor intr-o dubla ipostaza:
de poet si de artist fotograf (vezi coperta I, ilustrata cu o imagine grafitti
intitulata Jocuri erotice I, si coperta a IV-a, ilustrata cu Jocuri erotice II).
Atit imaginile, cit si poemele sint datate cu indicarea locului scrierii. Faptul
ne trimite cu gindul catre un posibil jurnal liric. In ceea ce priveste locurile
indicate ale scrierii, ele sint foarte diferite: cele mai multe dintre poemele
volumului sint elaborate in 2000 si 2001 la Ludwigsburg, in Germania, unde
traieste in prezent autorul. Altele poarta indicativul Ravena, Lido Adriano,
Kempten sau Meiringen, dar si Valea Izei, Sucevita, Gura Humorului, Durau sau
Baile Harghita, ceea ce ne trimite cu gindul la posibile vacante petrecute in
Romania. Interesant e faptul ca succesiunea poemelor nu corespunde cronologiei
scrierii lor. Cele trei cicluri ale cartii trimit la emotii si senzatii
negative: Durerea, Oboseala, Frica. In loc de prefata, un poem cu titlu ce pare
desprins dintr-un cintec popular, probabil banatean: Toate-n lume sa le faci/
ginere sa nu te bagi.... Greu, daca nu imposibil sa detectezi legatura dintre
poem si titlu. Caracterul eliptic, haosul programat al perceptiilor
caracterizeaza textele acestui autor deplin stapin pe mijloacele sale de
expresie. Acuratetea economica, ironia alba si decupajul cotidian cu substrat
existential si etic trimit catre versurile poetilor germani din Aktionsgruppe
Banat si, prin ei, la Brecht si la o intreaga directie a poeziei germane
postbelice. Exista si o importanta dimensiune experimentala, vizibila de la
taietura versurilor si dispunerea lor nonconformista in pagina pina la diverse
trucuri tipografice, cu abolirea punctuatiei, alternarea corpurilor de litera si
note de subsol invitind cititorii sa colaboreze la umplerea golurilor poemului.
Constructia fragmentara, stroboscopica, tip colaj, cu inserturi surprinzatoare,
este atent controlata. Atent controlat pare si efectul de surpriza, exprimat
inclusiv prin alternarea nonconformista a titlurilor: Minusul intors al
realitatii, Ziua republicii, Firul povestirii, Sexul mirat al zilei, Sometime
ludwigsburg is like a beautiful day, Vaca in timp ce se lasa mulsa, Babeasca,
Traversele de ceata, Zau, Copii legalizate etc. Asimilarea textualismului e
vadita nu numai din caracterul deconstructiv si secventialitatea aparent
aleatorie a decupajelor de cotidian si de memorie sau din alternarea registrului
grav si a celui ironic-demitizant, ci si din aluziile metatextuale diseminate in
corpul poemelor. Unele texte simuleaza impersonalitatea sau depersonalizarea
prin intermediul infinitivului: „a merge prin transeea de granit semnul/ de
circulatie asteptindu-ne/ a vrea si a nu vrea/ a deveni cu alte cuvinte materie
nehotarita/ O/ MATERIE CE DAINUIE EZITIND“ (Firul povestirii); „ploua/ e
frig e/ ziua republicii/ prefectul intirzie la un pahar de grapa/ marina
militara-i de mult o fanfara cu ochii plinsi/ cerul/ mulse un milion de
politisti/ in galeata municipalitatii unde/ inoata un milion de turisti“ (Ziua
republicii). Altele, cele mai multe, cultiva onestitatea la persoana I: „SA MA
DENUNTI/ ALTMINTERI/ CUM TE-AS MAI INTREBUINTA ii strigam bucatii de sapun/ ce
se nimerise a reprezenta/ in ochii mei materia/ sapunul tisti imi aluneca
printre degete/ incercam sa-l prind si ma alegeam cu un cucui plus o durere/
infiorator de adinca“ (Sa nu pierzi nimic). Altele folosesc autoadresarea la
persoana a II-a, inregistrind de la distanta banalitatea intersanjabila a
maruntisurilor zilnice: „pregateste cafeaua porneste computerul aprinde/ lampa
de la masa de scris/ arunca uleiul din gura spala-ti dintii obrazul
dezmorteste-ti gitul/.../ scrie apoi/ ca esti necajit/ ca toate corabiile ti se
ineaca in fiecare zi/ ca nu mai stii cum sa iesi din aceasta stare/ ori/ scrie
ca esti fericit ca sari in sus de bucurie ca ai mai rupt/ o zi din calendar/ ori/
las-o balta si fugi la servici“ (Cafeaua de la ora cinci dimineata). Materia,
materialitatea (dar si metarealitatea) existentei, „valoarea de intrebuintare“
a umanului, perceptia senzoriala sint obsesii constante ale poemelor concrete si
precise ale lui Traian Pop Traian, din care nu lipsesc conotatiile politice sau
sociale. Dincolo de toate acestea se afla insa o viziune cruda, chiar cinica
asupra realului, o problematizare dureroasa a unei umanitati incerte: „partea
nebanuita a bunei intentii/ locuieste intr-un craniu de om/ unde nimic/ nu isi
pastreaza proprietatile /.../ cred/ eu/ insumi/ in minciuna ce repetata zi de zi
a ajuns a inlocui/ realitatea/ ceea ce nu poate fi decit profitabil/ chiar daca
suna extrem/ de fals“ (Partea obraznica). Efectul de acumulare a datelor
realului e impins catre surprinderea taioasa a resorturilor relatiilor
interumane: „frica durere oboseala/ realitate cosmos drama/ exceptie/ venin
ocara var/ frig/ ora supa sex/ mirare ziua gura papadie/ psihocopii/ legalizate//
cumintenia ta/ sta spate in spate cu obraznicia mea/ povestitorul nu e decit un
potential agresor“ (Sex). Uneori (aparent) dificila, alteori (aparent) simpla,
poezia lui Traian Pop Traian merita toata atentia. (Observator Cultural Nr.
131 27 august 2002 - 2 septembrie 2002)
LIMBAJ POETIC
SI... HAOS POLITIC de Titu Popescu, (Revista DORUL, februarie 2002)
De
obicei, albia larga a versului, tiparul generos al scriiturii încurajeaza
stilistica melodicitatii, desfasurarea cadentata a succesiunii imaginilor, o
asezare formala netensionata, cu degajamente lirice pe spatii primitoare. Daca
versul majestuos s-a dovedit a fi potrivit retoricii romantice (Walt Whitman, D.
Bolintineanu), cultivat în actualitate, el se încarca cu dramatism
existential. Exemplul cel mai graitor este cel al lui Mircea Ivanescu. De la
aceasta lectie din urma îsi revendica tensiunea aparte si poezia scrisa de
Traian Pop Traian.
Chiar
grafia titlului cartii lui recente Jocuri ero(t)ice (Ed Marineasa,
2001) sugereaza niveluri compuse ale elaborarii. Iata un prim exemplu al
acestei duplicitati de principiu: o imagine "vazuta" poetic în
imediat ("ea danseaza/ pe lentila vie a marii") este dublata de
o refractie launtrica ce o amplifica ("stanjeneala aducerii aminte
scoase la plimbare în haine de împrumut"). între imaginea "obiectiva"
si cea dedusa launtric, având rol de sanctionare valorica, se creeaza tensiunea
acestei poezii, ca între doi poli diferiti ai electricitatii.
Poetul
însusi se simte frapat si se marturiseste ca atare de faptul ca
"tocmai tie ti-a fost dat sa vezi" si se lanseaza cu frenezie
în voluptatea vizualizarii, pe firul unui film de imagini socante, neorealiste.
între cele doua registre imagistice, o densa tesatura stie a capta surprizele
tot atatea motive de vibratie lirica ("sculpta ecoul în timpanele-i
cuprinse de o senzatie/ pana atunci neîncercata/ si nu stia de-i pricina de
jale ori bucurie si nu-i era frica pentru el/ ci numai pentru astrii ce împodobeau
mesteacanul stingher") toate alcatuind un repertoriu de "fapte si
întamplari mai putin firesti/ mai mult banuite si tocmai de asta reale". Gâlgâitorul
lui izvor imagistic este intretaiat de reflectii sau declaratii-marturisiri, încrâncenate
în a afla (si destainui) sensuri ("adevarul/ gol golut este ca îmi
doresc efectiv si sincer sa fac bine/ fie si unei dimineti paraginite daca nu
cuiva anume (în ciuda/ faptului ca nimeni nu mi-o cere ca nimeni/ nu pare a
avea vreun interes ca eu sa fac bine cuiva) în/ ciuda faptului ca deocamdata ma
multumesc a rupe pagina/ (a o arunca?)/ înainte de a apuca sa aflu daca-s mânios
ori plin de mine"; Fii tu însuti/ daca îti da mâna/ rozul/ bombon
smaltuieste pâna si mandatul de arestare/ pe care-l prezinti mandru (nevoie
mare?) propriei dorinte/ de a nu lasa pe maini straine sfarsitul/ povestii ce te-a
strans cândva în brate"). Dependenta de vioiciunea imaginativa întretine
fiorul aflarii sensurilor, prin intermediul unui program "penrtu care
nimeni n-a solicitat înca licenta de întrebuintare personala".
Exista
o orizontalitate imaginativa si o verticalitate interogativa. Planurile ne apar
dinamic întretaiate si supuse unui regim al descifrarilor, este firesc întrutotul
ca pe aceasta linie sa se ajunga la interogatia de sine, la statutul poetului
a celui chemat de destin "sa acopere obrazul sterp al câmpiei fie si
numai cu o recolta/ de himere/ spre a ma pierde apoi în marea de culegatori
nelegitimi/ de parca nu mi-ar ajunge ca ieri am facut acelasi lucru/ si
alaltaieri si saptamana trecuta si tot asa în urma", sa fie cu
alte cuvinte "proprietar al visurilor", magician
al unui "anume soi de divinizare" si companion al neantului
("scrisoarea aruncata în cutia postala a singuratatii").
Caracterul ezitant al raportarii poetului la ''realitate'' întretine statutul
dramatic al situarii pe creasta propriei sale specializari ("atâtia/ am
numarat pe tarmul de ceramica al iluziei/ încat uneori se întâmpla sa cred ca
pasul/ pe care tocmai l-am numarat sunt eu/ vrajit de propria-mi îndeletnicire").
Nu odata are impresii terifiante despre sine, venite din sentimentul destinal al
damnarii: "ai fost si ramai tradator auto/ denuntatorul", "regretul/
tardiv serveste-ti-l tie însuti pe paine/ castratule", "balega
abandonata pe pieptul pietros al drumului de tara/ pocneste/ se lateste toata
abandonându-ti-se". Desigur ca politicul este implicat, ca nu-l
ocoleste sarcasmul celui ce poseda "certificat de persecutat cu numar si
stampila de autenticitate", ram al unui neam usor de identificat:
"la tot pasul întalneai pe ai nostri verzi ca brazii gata/ sa puna/
ochii si mana pe tot ce le-o iesi în cale ca foamea-i doar bun profesor".
Concomitenta
celor doua registre este semnalata adesea pe parcursu lecturii; doar înca o
ilustrare: în momentul "când înregistram scena" (planul
"obiectiv", vizibil), se suprapune angajarea launtrica (adica al
"urletului/ (înca?) în stare de proiect"). în reverberatie
etica, adeseori dubitatia este apoftegmatica ("a renunta este adesea la
fel de penibil/ cum a merge/ pana la capat" ultimul cuvânt fiind
grafiat pe verticala, dand o senzatie mai sugestiva efortului ajungerii).
Treptat,
poezia se încarca de o tensiune intelectuala care atrage adevaruri importante,
transmise ca segmente definitive si care au sansa de a nu cadea în uscaciune
abstracta; iata cateva exemple: "injectia cotidiana de moarte dreasa cu
roua", "în ciuda puhoaielor de adevaruri ce buzunaresc/ restul de
intimitate", "numai cei mediocri au parte de viata" s.a.
Proportional se afirma virtutile elaborative la nivel de sprintena regie formala
a versului: frangerea mediana a sensului ("enjambement"-ul),
sublinieri interioare cu aldine, alinierea de episoade la stanga sau la dreapta
paginii, curgerea nestanjenita de semne diacritice, revarsarea în mari tipare
formale, constrangerea la unitate a elementelor lingvistice si iconice celor mai
disparate, note de subsol ca fragmente completive de poezie, continuum-ul
înregistrarilor automate ca un dicteu suprarealist, "deraieri"
fonetice astfel încat poezia lui Traian Pop Traian ne arata o apriga
regie a metaforelor pusa sa slujeasca o acut personala regie a întrebarilor.
Fiecare secventa lirica este un "raspuns" apasat personalizat la întrebarile
pe care viata i le insinueaza în suflet. Iata un exemplu din multe altele
de paritate lirica a "întrebarilor" si "raspunsurilor":
"câte brazde de metafore va trebui sa mai însiruie/ imaginatia-ti
devalorizata la gâtul litoralului cu nasul julit/ pana sa vezi/ genele-i
viclene cum fura culoarea ramasa pe cer cum/ îndoapa cu pietre pestrite/ timpul
ramas de caruta stingher".
Poetul
are darul de a deduce imaginile unele din altele, într'un ritm alert si
printr'o insinuare intensiva; uneori se ating limitele inteligibilului, datorita
unei adevarate betii a metaforizarii, cavalcada de elemente stilistice ale
imaginarului, dupa cum, de altfel, ne avertizeaza într'un motto: "Lascia
la logica e studia gli alchimisti". Aceasta disponibilitate îl situeaza
mereu într'un "anotimp al urgentelor", avand o sensibilitate
ultragiata de "dinlauntrul infernului dezlantuit" si savurând
"conlucrarea concupiscenta cu cotidianul", înnobilându-l astfel
("am picurat un bob de roua în seceta întâmplarii'').
Deci,
poezia sa atât de intensa nu este un discurs al transei, ci al unor exprese
dorinte de clarificari, adica "e un mod de a o întoarce cu fata spre
propria nimicnicie/ o arta de a atarna de un gând al triunghiului lipsa de
forma/ si risipa de energie a nemiscarii". Chiar pretexte anodine (un
hotel, o revista) nasc asertiuni lirice grave, adânci, din dispozitia aparte a
autorului: "ma las coplesit de toate/ necazurile din lume". Se
lasa coplesit e adevarat, dar cu constiinta rezonantei personale pe care o poate
da, autorul nefiind câtusi de putin un abulic al dorintei de instaurare lirica.
Din contra, poezia lui rezulta tocmai din dorinta de a o face, altfel "regia"
nu i-ar mai fi atât de controlata.
Desi declara de la început ca fac parte dintr'un “jurnal discret” poeziile lui Traian Pop Traian (Miecurea de cenusa, 2000) nu decurg dintr-o fire retractila, chiar invers, înca de la prima piesa isi constata “o pofta nebuna de parca întorceam / toate cuvintele pe dos gândurile afirmatiile vedeniile / toate”. Emisia lui lirica e simfonica si acaparatoare, lectorul e surprins în forta centripeta a unui vârtej cu efecte de posesiune sentimentala. În fond toate segmentale alcatuiesc un continuum poetic în care renuntarea la semnele ortografice subliniaza tocmai capacitatea sufleteasca a duratei. Izvorul gâlgâitor al expresiei lui ce include, ca perla, firul de nisip al unui strigat, este decantarea unor disperari: a ireversibilitatii (“strigatul disperat al jucariilor pe care le strângeam/cu disperare la sân”), a vietil ("crestata de tipetele sfsietoare ale pescarusilor”), a deriziuriii existentiale (“zaci abandonat ca o faradelege tainuita") a prozaismului inevitabii (“sa culci la pamânt întreaga padure de vise") etc. Reverberatia vazuta a disperarii de fond este recunoscuta a fi “eshibitie a dorintelor neirnplinite". Fantezia lui asociativa este vuicanica, dar finalul extraege numitorul comun al întregului: "jocurite erotice de iarna" " uitima zi de ura universala”, "productia de himere pe cap de locuitor”, s.a. Adeseori vehementa dezvolta ironia pe spatii largi. Puterea asociativa trecuta prin acceleratorul de imagini se impregneaza de seductiile ludicului, caruia ironia ii da direclia. Tempo-ul sustinut îsi asuma suveranitatea in care poetul se incede - adica "puterea/ absoluta a binelui facut cu de-a sila”. Vehementa pedepseste arghezian. Violenta ia uneori note suprarealiste, biciuind fantezia cu atingeri paradoxale, dar revelatorii. Savantele caligrame folosite sibliniaza anumite cuvinte si nu sunt doar exercitii de virtuozitate. {arjele sale poliiice (anticomuniste, desigur) slnt litanii lânga cadavrul iluziei. Dramatizarea pastreaza poezia (iata un element de "decor": “ninge cu clipe lungi peste depoul din piata Badea Cârtan"). Poetul îsi someaza cititorii: "Drepti", dar cu ingeninioasele arabescuri formale, care de fapt ne arata ca vrea sa cada la învoiala complicitatii. "(TITU POPESCU An nou cu poezie", Dorul (Danemarca), ianuarie 2001, pag.58-59.)
Retras din provincia banateana, poetul Traian
Pop s-a avântat în provnciile sau centrele occidentale, de unde comunica - cum
o facea pe vremuri de lânga Bega - stiri noi privind starea de spirit în
Banat. Perspectiva este cea a occidentului, în care fiecare traieste într-un
fel de singuratate bine organizata si paote, dar si trebuie, sa dezvolte un simt
critic pentru a suprvietui. De la Cannes sau de la Ludwigsburg Traian Pop emite
mesaje: reconstruieste fatalitatile din tara si le incadreaza în fatalitatea
din tarile minunilor. Distanta nu-l scuteste de durere, când constata ce s-a
schimbat, dar si ce nu s-a schimbat în patria noastra banateana, în provincia
cu un puternic accent de nostalgie universala sau spre universal. Romantele
vesele si triste sunt - aidoma
modelului real - ba mai dramatice, ba mai linistite, ba mai batatoare la vorba,
ba mai retinute la asociatii. În orice caz, mesajele sunt clar deslusibile, un
lucru nu tocmai inevitabil la cinva care si-a ales singur un exil în centrul
culturilor apusene (sau aproape apuse?) si departe de sufletul înca intangibil
al rabdarii sesului imens, în care dimensiunea urbana si rurala nu poate creste
în concurenta cu peisajul si cu amintirile unei istorii pline de continuitati,
la orice scara. Scris de un banatean de la poalele castelului baroc de la
Ludwigsburg, volumul se vrea familial si banatenilor care pot (chiar daca cu
piedici) sa mentine legaturile cu locurile de obârsie a banatenilor vorbitorii
dialectelor suabe. Si dincolo de porvincia natala transpare lumea deja
redusa la scara valorilor - a Marelui Apus, cu care mai merita oricând un
dialog despre rostul existentei culturale. La mine contactul cu un poet începe
prin a traduce modelele sale sau prin a transforma în limbajul meu ceea ce a
fost asezat în fata mea. Horst Fassel (Absolute
Power...Orient Latin nr.1/2001, pag.24)
Despre
asa-numitul „moment 80“ în literatura noastra actuala, reprezentat
printr-un grup compact de poeti, prozatori si critici, s-a scris mult si
consistent. El s-a autodefinit (cu unele retineri) drept “postmodernism”.
Dicolo de afinitati experimentaliste precum textualismul fancez sau
personalisinul.american, acesti scriitori si-au marturisit filiatia în traditia
autohtona prernodemista (Bolintineanu, Anton Pann,I.L. Caragiale),ori, în opera
unor autori ca Bacovia, IonBarbu, Tudor Arghezi. Neobisnuita tenacitate prin
care si-au aparat, apartenenta spiritul de echipa, solidaritatea fac din
respectivul „val” un fenomen oarecum singular al vietii noastre artistice.
Programul lor, desi formulat, de chiar unii dintre protagonisti, ca un refuz al
ideii-de „curent” sau „directie”, are toate caracteristicile unei
directii, tintind, ca-orice tentativa de insurectie, felul de a gândi actul de
creatie, modul in care acesta urmeaza a fi înfaptuit. Desi se vorbeste despre o
„noua generatie”.- aceea a „momentului '90”-, ecourile optzeciste nu
s-au stins înca. Numai ca, asemenea oricarui ecou, unele accente s-au atenuat,
atinse de timp si de schimbarile climatului; altele, privind, mal ales,
-structura artistica,s-au acutizat. Ma opresc astazi la un volum (Traian Pop
Traian, Putere absoluta, Ed.,Marineasa, 1999) in care, pe de o parte, „procedeele”
amintitei promotii sunt usor detectabile, pe de alta, reorientarea este, dupa
opinia mea, la fel de evidenta. Traian Pop Traian este unul dintre optzecistii
formati in ambianta timisoreana. Lucru, de altfel, usor de dedus din chiar
datele recentei sale plachete de versurl, subintitulata, desigur, nu întâmplator
(biografismul, autarhia lui Eu, ridicarea la rang "liric" a
cotidianului fac parte din poetica grupului), Roman(t)e dintr-un jurnal
discret. Iata, personajele poeziei sunt-oamenii de fiecare zi din existenta
autorului, dintre care nu pot lipsi, fireste, nume precum Monoran, Pruncut, Brâandusa,
Claudiu, Antoaneta, Viorei, Marian. Cadrul urban este-fotografiat (fotografia,aparatul
de fotgrafiat sunt termeni recurenti), cu institutiile si topografia lui: Podul
Michelangelo, Parcul Trandafirilor, Liceul de Muzica, Piata Operei etc., iar
evenimentele (mai ales în a doua parte a cartii) reflectate cu minutie (decembrie
1989). Toate acestea într-un discurs de-structurat (gramatical, tectonic si
semantic). Cititorul are strania senzatie ca se afla in fata unui valmasag: un
amestec (o poezie se numeste Mischung) fara relief si perspectiva (în
aparenta, cel putin) de întâmplari fracturate (Traian Pop Traian traieste
poetic în „lumea întâmplarilor”.). Din acest tot, alcatuit din fragmente,
din frânturi amalgamate, desfasutare pe plan strict orizontal, se constituie un
univers. Este un univers caruia pare a-i lipsi atât reperul exterior, cât si
cel launtric (atitudinea, comentariul implicit) si pe care eul se margineste
sa-l constate, sa-l consemneze, caci între sine si ceea ce-l cuprinde nu exista
o delimitare neta. Asa se face ca, desi faptele sunt transmise secvential, nu au
o secventialitate intrinseca, nu se succced, coexista în acelasi plan temporal
si spatial (hic et nuc: Aici si Acum sunt cele doua parti ale
volumului). Spiritul, incapabil sa ierarhizeze, sau interzicându-si tacit,
ierarhizarea, dupa ce a abandonat materia, înecearca sa se abandoneze pe sine.
Evident, se afla bine ascunsa aici (în aceste procedee) nu doar o poetica
sinucigasa (dar totusi, o poetica), ci si optica artistica si existentiala (bine
mascate insa); care, atunci când anuta ca se deconspira, este rapid refulata
(v. Tinerete fara batrânete: “de la înec l-a salvat/întâia data
unul Nastase ce nu stia la rându-i sa înoate…/de la înec a salvat el însusi
culmea fara a sti sa înoate…”). Dincolo de disimulari de poetici alungate
de poetici absbonse, de antipoetici, dincolo de acest nihilism se întrevede
asadar, o realitate ce trebuie numita. A doua sectiune a placherei, mai coerent,
mai transparenta (semantic), lasa ceva mai deschis orizontul unor optiuni (“Traian
junior se apuca de impodobit bradul de craciun asta/nu s-a mai pomenit e doar/
saisprezece/decembrie”). Din aceasta poezie, ce pare sa-si fi pierdut reperele
spirituale, sau si le refuza cu ostinatie, se naste o arta interesanta si
dramatica. Lineara, fara volum si profunzime, ori cu o profunzime vida, care-si
proclama cu jubilatie propria disparitie, este, dupa opinia mea, doar un
“moment” (un simptom) pe calea gasirii sensului, in acceptie larga. Traian
Pop Traian are, cum anticipam, meritul de a fi developat “metoda”
grupului.,in formularea si de-formularea ei.Olimpia
Berca (“Paralela 45”
Timisoara, 7 decembrie 1999, pag.3)
În
prelungirea poemelor sale mizând puternic pe oralitate, pe discursiv si
colocvial, încercând dincolo de aceste resurse sa însaileze un “dialog”
cu un interlocutor pe care îl are mereu în vedere, activitatea dramatica a lui
Traian Pop Traian, încearca sa delimiteze cu metodele tipice ale exorcizarii
perimetrul esecului uman vazut din perspectiva dubla a încercuirii si a “slobozeniei”.
Devine astfel
constient faptul ca atâta vreme cât detasarea nu s-a produs, orice teoretizare,
ori monologare discursiva prelungita, devine un simptom al bolii aflate în
fazele ei acute ori recurente. Simptom si îcercare de depasire a acestuia,
piesa se sprijina exclusiv pe trei personale - în spiritul modern al teatrului
- , cel de-al patrulea, în sine inexistent însa mereu în înlantuiea
dialogului, urmând a trasa profilul unei iesiri din orice cantonare umana.
Denumindu-si agentii bolii însa, se slabeste imunitatea fenomenului descris,
astfel încât se produce reluat o recurenta, când dureroasa, când persiflator
ironica, când frizând cinismul, ori fisurându-l prin clisee de aceeasi
sorginte.
În dubla sa ipostaza, de poet si de dramaturg, Traian Pop Traian se situeaza în linia creatorilor, care încearca în mod reluat ca într-o transa, a se desprinde, a descoji luminile cuminti, incitând la reflectare si la autosituare vis-a-vis de cele descrise. (Andrei Zanca, Frumos si liber... – Observator/München Nr. 45, Oct/Dec.1999, pag.44)
Traian
Pop Traian autor premiat de Cenaclul Asociatiei Scriitorilor din Timisoara (pentru
piesa “Frumos si liber cu tine privind”) debuteaza scenic cu o dramatizare (omonima)
dupa Orasul piticotilor mincinosi, de Dumitru Toma, o carte pentru copiii de
toate vârstele. Dramatizarea (versificata) recompune cu aplicatie, din
multitudinea de tentatii ale scriitorului aradean, prin câteva relatii si
personale, atmosfera spatiului unde “niste piticoti” traiesc experienta
confruntarii dintre adevar si fals. Dramatizarea, ca si povestea inspiratoare
sunt morale, etice, discrete în demontarea parcursului de la irealitate, la
realitate, blânde în reaport cu implicatiile “cazului” celor aiuriti de
minciuna. Caci totul se petrece într-un oras locuit de piticoti. Pentru Teatrul
de Papusi din Timisoara, tandemul Dumitru Toma – Traian Pop Traian e o
achizitie. Montarea o demonstreaza, cu prisosinta. Si cu inteligenta. Totul este,
de-acum, o chestiune de timp si de initiativa… (
Antoaneta C. Iordache, Orizont, Nr. 9/1096 din 4 martie 1988 )
Traian Pop Traian debuteaza cu versuri în revista „Orizont“, se afirma în calitate de gazetar, publica popezie, reportaje, interviuri, încearca malul epic, scrie un roman, proiecteaza un al doilea, cauta bibliografie pentru un libret, discuta cu muzicieni, cu oameni de teatru si de litere, vrea sa fie la curent cu întâmplarile culturale ale orasului, cere sfaturi oricui este dispus sa-i acorde încredere. În rezumat poate fi descris ca personaj cultural. În limita acestui portret se înscriu impulsurile sale.
De la o vreme, Traian Pop Traian pare interesat de literatura dramatica, îndeosebi. Premiul Cenaclului Asociatiei Scriitorilor din Timisoara si al revistei „Orizont“ (1986) încununeaza o piesa de teatru – „Frumos si liber cu tine privind“ – careia se pare ca nu îi lipseste mai nimic pentru a deveni unul dintre titlurile de pe afisul stagiunii acesteia, a oricarui teatru timisorean. Regizorul Stefan Iordanescu a adnotat lectura dramatizata din Cenaclu, pronuntându-se limpede în favoarea piesei: „As dori sa o pun în scena“. La acelasi prilej s-a observat ca autorul stie sa organizeze discursul dramatic, sa sublinieze în replica demersul auctorial, sa construiasca o piesa de teatru care, la analiza, depaseste prin complexitatea ideilor continute asteptarea. Dialogul câtorva (putine) personaje, devine o meditatie despre conditia umana. Când Traian Pop Traian si învinge modestia, relateaza piese de teatru aflate, dupa declaratiile lui, în faza preliminara iesirii în public. Autorul povestise – altadata - si despre textul sau astazi premiat. Sa nadajduim ca piesa aceasta bine scrisa anunta o dramaturgie. (Antoaneta Iordache, Orizont nr. 40 / 1024 din 03.Octombrie 1986, pag.4-5)
TIMP
INTERIOR (Editura Facla).
Trei poeti într-o selectie larga, de fapt trei plachete strânse laolalta.(…)
Traian Pop Traian: Ultima ninsoare: încercari de configurare a unei
geografii lirice personale, într-un amestec de impresii, stari launtrice,
expuneri de motive si notatii austere, putin
semnificative însa din pricina surplusului lexical tautologic, interesante si
promitatoare doar atunci când subiectivitatea poetului ocoleste ispita
complicarii imagistice si se exprima de-a dreptul, ca într-un jurnal liric: “în
paltonul de pelerin aproape batrân / lung peste genunchi / cu gluga tintuita în
nasturi stângaci / cum numai la burlacii fara vârsta / cu ghetele vaxuite în
ragazul dintre doua poezii / la flacara lumânarii sotie / de romantic întârziat
boem intermediabil / usurinta paharului de vin / cum în toamna atins / cu îndaratnicia unui cal orb / tabacit în nevoi si îndemnuri
/ ma cheama printre mesenii
vorbareti / sa aflu ce mai e prin lume / un batrân cu arborii toamnei / bine
fixati în piept / în fata crâsmei pe care sigur / n-am s-o cunosc / îmi iese
în cale sa ma întrebe / ce-ai mai dat poetule / tu care esti cu dare de mâna
/ ( batrânii cersetori s-au lasat de meserie / si fac literatura / ce-ai mai
dat poetale / raspunde-mi la-ntrebare)* / pâna la moarte dator / cine oare”
; finetea asociativa din pormele de acum se cere completata de o mai personala
esumare a dictiunii poetice. (Laurentiu Ulici, România Literara, Nr. 43,
25 oct.1984, pag.11 – Prima verba)
* Taietura
efectuata de cenzura la publicarea volumului- necunoscuta desigur cititorului
Publicat
într-un volum colectiv, (…) Traian Pop Traian nu mai poate fi considerat un
debutant ci, dimpotriva, unul din poetii orasului, iubit si apreciat nu numai de
colegii lui de cenaclu. Premiul
pentru poezie soseste astfel într-un moment firesc, logic, al recunoasterii
sale, ca atare.
Universul
poemelor sale publicate se cladeste patetic în jurul unei imagini obsesive,
reflectând plurivoc momentele de costituire ale acesteia, surprinzându-le
extaziat si dusmanos , într-o dialectica a nostalgiei. O poveste aparent
irecuperabila a copilariei sau adolescentei ramâne leitmotivul oricarei
perspective, lipindu-se fie de o lentila, fie de un obiectiv, fie de o fereastra,
defoliindu-se dihotomic între real si ireal, între amintire si dorinta.
Redefinirea dupa care tânjesc scenele recuperatoare, ordonarea lor într-o
deveire explicata, initiatica, sunt înprastiate peste un spatiu al trairii,
modulat, între adâncimi, vai si înaltimi, dealuri. Înconjuratorul se
destrama, înghitit de coborâri precise în subconstient, fântâni intentioase,
din care sensurile se încapatâneaza sa tâsneasca poentru rastalmacirea într-o
alta limba - cea uitata a inocentei, a adevarului dinainte de cuvinte, dinainte
de vers. De fapt, starea dureroasa este exorcizata cu ajutorul halucinatiei, înzapezirea
în imagine fiind o moarte lenta a violentei ei, castelul în care
supravietuieste batrânul reconstituind eufemistic cavitatea, caerna, spatiul în
care poetul se retrage, aparat de toate. Starea dureroasa ramâne, deci, în
afara imaginii castelului, legata de realitatea în care orice “betie” este
refuzata, voluptatea luciditatii fiind un paznic tenace al cuvintelor. Intrarea
în immagine, infinita, (în castel, în amintire, în oglinda, în sens, etc.)
înseamna intrarea în adapost. Nevoia de adapost (ziduri, bolti, întunecimi si
sclipiri înghetate a pastrare) se explica prin complexul cosmogonic al poetului,
neânsemnatatea individului secretând un strop de viata , întâmplându-se la
fel de fatal, la fel, definitiv. Zadarnicia naste cinic versuri, rezistente,
utopii. Exista la Traian Pop Traian o betie a sensurilor, scufundare în cuvânt
si imaginea însotitoare, plina de voluptati ascunse, nascând uneori ermetisme,
alteri invadând spatiul adiacent ei cu un lirism autentic.
Poezia lui Traian Pop Traian poate fi afiliata stilului pop, dar ultimele lui versuri, nepublicate înca, împing marginea lumii lirizate catre o alta, dura, patetica si parodica, într-o poematica originala. (Ioona Rauschan, Orizont Nr.26/846 din 29 iunie 1984, pag.7)
Home Deutsch Francaise English Româneste E-Mail
Biobibliografie Poezie Teatru Proza Noutati & Presa Cuvantul zilei Fotografii Cartea cu prieteni Pagini elecronice în limba romana
Stand: 2006-05-29 22:26:31 +0200